Mănăstirea Bistrița

După tradiție, începuturile obștei monahale din Bistrița moldavă s-ar situa în timpul domniei lui Petru I Mușat, la asfințit de secol XIV, când s-a ridicat aici o modestă bisericuță de lemn, prin osteneala ieromonahului Pafnutie. În locul acesteia, Alexandru cel Bun a zidit - în 1402 - o frumoasă biserică de piatră, de peste 30 m lungime, cu pronaos, gropniță, naos și altar, pentru a-i fi loc de veșnică odihnă, lui și familiei sale.

Actul fondator al lui Alexandru cel Bun nu a fost deloc întâmplător, înscriindu-se pe linia preocupărilor acestuia de consolidare a bisericii ortodoxe, pentru a o transforma într-un adevărat stâlp de susținere a edificiului tânărului stat feudal independent. Că Mănăstirea Bistrița ocupa un loc important în sistemul religios și instituțional creat de Alexandru cel Bun, o dovedește și actul din 7 ianuarie 1407 emis de Mitropolitul Iosif Mușat - cu acordul voievodului - prin care acest lăcaș era pus pe picior de egalitate cu Mănăstirea Neamț, stabilindu-se o conducere comună a acestor două așezăminte, în persoana preotului chir Domentian:

Prea Sfințitul Mitropolit chir Iosif al Moldovlahiei, cu bunăvoința lui Dumnezeu și a Preacuratei lui Maici și a sfintei Lui Înălțări, mănăstirea vlădiciei mele, Io Alexandru Voievod, domn al Țării Moldovei, și am dat această mănăstire mai înainte zisă popii chir Domentian, de asemenea și mănăstirea Uspeniei (Adormirea) Preacuratei Născătoare de Dumnezeu cea de la Bistrița, ca să fie aceste mănăstiri nedespărțite una de alta, pentru că sunt amândouă ale vlădiciei mele...

De-a lungul mai multor ani, ctitorul înzestrează Mănăstirea Bistrița cu numeroase sate și moșii, asigurându-i și alte surse de venituri. Suficient să amintim că numai pe baza hrisovului din 6 ianuarie 1411 mănăstirea primește două sate și biserica de la Bohotin împreună cu zece butii de vin, zece "coloane de grâu" și tot atâtea postavuri de Cehia, în fiecare an. Dacă adăugăm la acestea și vămile de la Bârlad și Tazlău, iar în timpul lui Ilie Vodă și pe cea de la Bacău, putem să ne facem o imagine mai clară cu privire la forța economică la care ajunsese mănăstirea în decurs de numai trei decenii.

După ce în 1418 Doamna Ana a fost așezată sub lespedea din gropnița bisericii, la 1 ianuarie 1432 a fost adus și Alexandru cel Bun în mormântul dinainte pregătit, încheind astfel o domnie lungă și rodnică pusă în slujba întăririi statului feudal și principalelor instituții ale acestuia.

La sfârșit de veac, în 1498, Ștefan cel Mare și-a înscris numele printre ctitorii de la Bistrița ridicând o impunătoare clopotniță cu paraclis, după cum rezultă și din inscripția votivă încastrată în peretele sudic al construcției:

Evlaviosul și de Hristos iubitorul Io Ștefan Voievod, cu mila lui Dumnezeu Domn al Țării Moldovei, fiul lui Bogdan Voievod, a zidit această clopotniță și biserică așeză într-însa, întru numele Sfântului Mucenic Ioan cel Nou din Cetatea Albă, pentru rugăciunea sa și a Doamnei sale, Maria, și a copiilor lor, în anul 7006 (1498), și tot în anul acela le-a și săvârșit, în luna lui septembrie, 13 zile.

Șirul marilor ctitorii voievodale de la Bistrița a continuat apoi cu Petru Rareș care, în toamna anului 1538, a trebuit să părăsească țara invadată de ienicerii lui Soliman Magnificul. Abandonat de boieri și lipsit de orice speranță, fiul lui Ștefan cel Mare a găsit loc de popas și adăpost la Bistrița, în drumul său către Ciceul transilvan.... Am fugit și am ajuns la Mănăstirea Bistrița - își va aminti voievodul într-un document de danie din timpul celei de-a doua domnii (1546) - și intrând în biserică am căzut la pământ înaintea sfintelor icoane și mult am plâns, așișderea și egumenul și tot soborul plângea împreună cu mine, cu fierbinți lacrimi. Și am dat făgăduință lui Dumnezeu și Prea Curatei lui Maici că de mă voi întoarce iarăși la scaunul meu cu bine și biruitor, atunci din temelii voi înnoi sfânta mănăstire a Adormirii Prea Curatei Fecioare... Și mi-am adus aminte de făgăduința mea și îndată, trimițând, am reînnoit și din temelie am zidit acest hram, făcând împrejur și zid și l-am înfrumusețat și pe dinăuntru și pe dinafară.

Amploarea lucrărilor realizate de Petru Rareș la Bistrița între 1541-1546 nu poate fi stabilită cu precizie, neavând date certe în această privință. Ca atare, unii cercetători consideră că efortul constructiv al voievodului s-a rezumat la consolidarea și întregirea bisericii lui Alexandru cel Bun, în timp ce alții, dimpotrivă, îi atribuie o nouă biserică ce nu s-a mai păstrat din motive necunoscute. În sfârșit, nu lipsesc nici cei care afirmă că lucrările începute de Petru Rareș au fost continuate apoi și terminate de ginerele său Alexandru Lăpușneanu, înscriindu-se și el printre ctitorii acestui vestit lăcaș de credință și cultură românească.

Coroborând știrile existente cu datele oferite de cercetarea arheologică s-a putut stabili că Petru Rareș a refăcut zidul de incintă cu turnul de la intrare, unde a amenajat un mic paraclis cu hramul Sfântului Nicolae, a refăcut casa domnească pe care a împodobit-o cu frescă și a extins paraclisul din clopotnița ridicată de Ștefan cel Mare, adăugându-i o navă susținută de elegante arce de zid. Se mai știe că tot lui Petru Rareș i se datorează și clădirea de piatră din colțul sud-vestic al incintei, unde a funcționat până în secolul al XIX-lea o școală domnească și care găzduiește astăzi muzeul mănăstirii.

În ceea ce privește contribuția lui Petru Rareș la refacerea bisericii mari, dacă vom considera ad literam conținutul amintitului document din 1546 în care menționează că a "... înnoit din temelie sfânta mănăstire", înseamnă că acest edificiu s-a risipit în numai opt ani, în împrejurări care nu s-au mai transmis posterității, ceea ce este greu de presupus. Noi considerăm că Petru Rareș vorbind de "înnoirea mănăstirii" s-a referit la întregul ansamblu de lucrări executate aici, deoarece actuala biserică a fost zidită de Alexandru Lăpușneanu, după cum rezultă din inscripția fixată în peretele sudic, sub o superbă stemă a Moldovei:

Cu vrerea Tatălui și cu ajutorul Fiului și cu săvârșirea Sfântului Duh, s-a zidit această biserică din Mănăstirea Bistrița, unde este hramul Adormirii Precistei și Prea Binecuvântatei Stăpânei noastre, Maica Domnului și pururea Fecioară Maria, în zilele blagocestivului și de Hristos iubitorul, Io Alexandru Voievod, fiul lui Bogdan Voievod, în anul șapte mii 62, luna mai în 26 zile (1554).

În perioada următoare, Mănăstirea Bistrița a continuat să se afirme ca o puternică și rodnică vatră de spiritualitate și cultură medievală românească, până spre mijlocul veacului al XVIII-lea când... am rămas la mare pustietate și grea stricare... s-au schimonosit și au lipsit toate podoabele ei ce s-au chemat: veșminte scumpe, odoare multe și moșii bune... În 1677, Doamna Safta, soția voievodului Gheorghe Ștefan, închină mănăstirea Locurilor Sfinte (Patriarhiei Ierusalimului), inaugurând o lungă epocă de înstrăinare și nechibzuită gospodărire, când s-a pierdut și cea mai mare parte din patrimoniul care mai rămăsese. Până și puținele lucrări de reparații care s-au efectuat în secolul al XVIII-lea și în prima jumătate a veacului următor s-au soldat cu pierderi ireparabile, așa cum a fost cazul "restaurărilor" din 1792 efectuate la casa domnească și care au dus la sacrificarea unor fragmente de frescă interioară originală, de mare valoare artistică.

Evenimentele din 1821 au afectat și Mănăstirea Bistrița, chiar în biserică desfășurându-se adevărate lupte între turci și eteriști. Atunci, toate construcțiile au avut de suferit de pe urma incendiilor, au fost profanate mormintele ctitorilor și au fost jefuite numeroase manuscrise, broderii și obiecte de cult.

Într-o "vidomostie de monastiri, mitoace și schituri ce se află în cuprinsul ținutului Neamț", întocmită în 1830, Mănăstirea Bistrița continuă să figureze printre așezămintele închinate și doar măsurile adoptate de Alexandru Ioan Cuza au determinat plecarea călugărilor greci de aici.

În numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh. Iată eu robul lui Dumnezeu, Gavriil Hatman cu Cneaghina Liliana, făcut-am și am zidit această Mănăstire Agapia din nou zidită, în zilele blagocestivului și de Hristos iubitorului Domnului nostru Ioan Vasile Lupu Voievod. Și s-a început zidirea în anul 7150 (1642) octombrie 16 zile și s-au săvârșit la anul 7152 (1644) septembrie în 3 zile și s-au sfințit în anul 7155 (1647) septembrie 12.

După aplicarea Legii secularizării averilor din decembrie 1863 a luat sfârșit și "epoca de închinare" a Mănăstirii Bistrița, deschizându-se o lentă dar necesară acțiune de renaștere și reconstrucție datorită căreia străvechea ctitorie mușatină a redevenit vatra de cultură și de viață ortodoxă de altădată, temeinic integrată în istoria țării și în viața spirituală a poporului român. Dovadă stau cei peste 800 de ostași răniți care au găsit îngrijire aici în timpul primului război mondial și sutele de copii care au primit adăpost și educație în orfelinatul ce a funcționat în cadrul mănăstirii în anii 1919-1928.

În 1932, când s-a împlinit o jumătate de mileniu de la stingerea din viață a lui Alexandru cel Bun, au fost deshumate osemintele ctitorilor și reașezate pe latura nordică a gropniței sub două bolți de piatră. Tot atunci, Mănăstirea Bistrița a fost gazda unei ample serbări naționale, omagiu peste ani adus celui care a intrat în istoria țării sub numele de "părintele Moldovei".

O manifestare similară a avut loc și la sfârșitul anului 1982, la 550 de ani de la moartea ctitorului, când slujba parastasului a fost oficiată de Înalt Prea Sfințitul Teoctist, actualul Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române, pe atunci Mitropolit al Moldovei și Sucevei, și s-a sfințit statuia în marmură albă a lui Alexandru cel Bun, operă remarcabilă a sculptorului Gir Rădulescu, situată lângă biserică pe latura de sud și realizată prin strădania starețului mănăstirii, arhimandritul Ciprian Zaharia.